Nu am visat niciodată să mă mut din țară și niciodată nu mi-am dorit neapărat să “plec”.
Nu am visat niciodată cu ardoare să devin mamă. Sau cel puțin, nu am apucat să îmi doresc.
Într-un singur an s-au întâmplat amândouă și viața mea s-a transformat definitiv.
Tudor, primul meu copil, s-a născut in plină pandemie, in August 2020. Deși ideea de a avea copii, în teorie, era pe lista mea de “lucruri de trăit într-o viață”, Tudor a apărut ca o surpriză pentru care nu mă simțeam deloc pregătită. Se spune ca nimic nu te pregătește cu adevărat să devii părinte. Confirm.
Oricât am încercat să absorb toată informația, cărțile, podcast-urile, m-am simțit absolut speriată și total nepregătită.
A fost ca un salt cu parașuta, pentru care mă pregăteam învățând despre gravitație.
Parcă aș vrea să sar, dar îmi e tare frică. Amân, visez la momentul acela, vorbesc cu oameni care au sărit, dar parcă nu sunt gata, nu-i momentul potrivit, mereu simțeam nevoia să te mă pregătesc un pic, mereu mai sunt lucruri de făcut până atunci.
O dată apărute cele două liniuțe roz de test pozitiv (de sarcină, nu de covid – încă) eram deja “in avion pentru săritură”. Nu-i cale de întors. Un amestec de adrenalină dulce și frică paralizantă, și un entuziasm nebun într-un univers necunoscut. Știam ca viața mea era foarte aproape de a se schimba total, dar habar nu aveam ce urma să însemne asta de fapt.
Diferența e că, la saltul cu parașuta, pregătită sau nu, se termină in scurt timp. Vie, nevatamată, extaziată chiar. Îmi revin din șoc și adrenalină, și gata. Sunt tot eu, cu viața mea așa cum o știam, și mândră de mine că mi-am învins o frică.
Când devii mamă, rămâi zburând tot restul vieții.
Și evident că la început, zbori fără sa știi să zbori. Înveți acolo sus, uneori planezi, alteori ești in picaj. Stai trează multe zile, de frică sa nu cumva să cazi dacă adormi. Ațipești câte puțin, pe furate. Obosești fizic, dar mai ales psihic. Și e înfricoșător că deși abia a început, pare imposibil de greu, din ziua 1.
Apoi, după niște săptămâni, chiar luni, începi să înveți ce ai de făcut. Înveți să iti asculți instinctul. Înveți să distingi în marea de sfaturi, ghiduri, cursuri, lecții, păreri, gânduri și frici. Înveți să alegi, înveți să ceri ajutor, începi să știi încotro vrei să o apuci.
Am aflat că sunt însărcinată pe 2 decembrie 2019. Au urmat 9 luni cu multă teamă și anxietate, pentru ca tocmai începea Pandemia.
Prea puțin m-am putut bucura, prea puțin am simțit magia de care auzisem.
Eram îngrozită de tot necunoscutul și nebuloasa, și e poate singurul lucru de care acum îmi pare rău. Am povestit despre asta aici.
Când Tudor avea 9 luni, la sfârșit de mai 2021, ne-am mutat din țară.
Ploua torențial, era frig și întunecat când am ajuns in fața casei. O vedeam prima data în realitate. Era frumoasă, dar mai mică decât ne așteptam și parcă avea ecou. Nu aveam prea multe încă, nici măcar tacâmuri. Și eram izolați pentru următoarele 10 zile, și epuizați după toată ziua de drum. Am povestit mai multe despre asta, aici.
Ce am învățat?
Avem nevoie de certitudine că să ne simțim în siguranță. Mai ales când și alții depind de tine.
Mi-am adus aminte de asta și am simțit câtă nevoie avem de “banalitatea” și “plictiseala” zilelor obișnuite. Suntem tare norocoși când le avem.
Lumea post pandemie a devenit în câteva feluri mai bună. Am început să privesc diferit ideea de acasă. Am câștigat momente unice, ajutor, prezență, conectare. După ani de izolare, am reinvățat să ne conectăm, să ne adaptăm, să funcționăm. Am învățat, o dată in plus, că acasă nu e doar într-un singur loc. Acasă devine.
Iar teama, necunoscutul, incertitudinea, și schimbarea sunt dincolo de granița zonei de confort, adică exact locul unde începem să Creștem.
EN 
RO 